La marginea Bucureștiului, ascunse astăzi printre vegetație, șosele, terenuri industriale și localitățile care s-au extins în jurul Capitalei, se află urmele unuia dintre cele mai ambițioase proiecte militare realizate vreodată în România.
Forturile de la Chitila, Mogoșoaia, Otopeni, Tunari, Ștefănești, Afumați, Pantelimon, Cernica, Jilava sau Măgurele făceau parte dintr-un sistem uriaș care trebuia să transforme Bucureștiul într-o adevărată cetate.
Bucureștiul trebuia să devină o fortăreață
Povestea începe în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, într-o perioadă în care România se afla într-o zonă complicată din punct de vedere geopolitic.
După obținerea independenței, problema apărării noului stat a devenit tot mai importantă. În timpul domniei lui Carol I au fost analizate mai multe variante pentru protejarea unor puncte strategice, iar Bucureștiul era, evident, unul dintre ele.
Pentru proiectarea sistemului a fost consultat generalul belgian Henri Alexis Brialmont, unul dintre cei mai cunoscuți specialiști europeni în fortificații ai vremii.
Planul era impresionant: Bucureștiul urma să fie înconjurat de un inel defensiv format din 18 forturi principale și 18 baterii intermediare, dispuse în jurul orașului. Fortificațiile erau legate prin infrastructură rutieră și feroviară destinată deplasării trupelor, muniției și materialelor.
Chitila, unul dintre primele puncte ale sistemului
Lucrările au început în 1884.
Printre primele forturi la care au început efectiv lucrările s-au numărat Chitila, Otopeni, Afumați și fortul denumit atunci „18 Martie”.
Fortul Chitila avea o poziție importantă în întregul sistem. Numerotarea forturilor începea chiar din această zonă, Chitila fiind cunoscut drept Fortul nr. 1.
Alături de Chitila, Mogoșoaia și Otopeni formau unul dintre primele sectoare de lucru organizate pentru construirea noii centuri defensive.
Forturile nu erau simple ziduri din beton.
Complexele militare includeau spații pentru militari, depozite, poziții pentru artilerie, galerii și diferite structuri defensive. Unele dintre primele forturi au fost realizate într-o variantă mult mai complexă decât cele construite ulterior.
Un proiect uriaș pentru România acelor vremuri
Dimensiunea proiectului este greu de imaginat astăzi.
Inelul fortificat se întindea pe zeci de kilometri în jurul Bucureștiului, iar realizarea lui a presupus nu doar construirea forturilor, ci și dezvoltarea infrastructurii necesare pentru conectarea lor.
Era unul dintre cele mai importante proiecte militare ale României moderne.
Numai că tehnologia militară evolua extrem de repede.
Artileria devenea mai puternică, iar noile tipuri de proiectile puteau provoca distrugeri mult mai mari fortificațiilor fixe. Pe măsură ce lucrările avansau, proiectanții au fost nevoiți să adapteze și să simplifice unele dintre construcții.
Forturile care trebuiau să reprezinte viitorul apărării deveneau vulnerabile chiar înainte să-și demonstreze cu adevărat utilitatea.
Cetatea care nu a apărat Bucureștiul
Marea ironie a poveștii avea să apară în timpul Primului Război Mondial.
Sistemul construit cu un efort financiar și logistic uriaș nu a ajuns să apere Capitala în maniera pentru care fusese proiectat.
Înaintea campaniei din 1916, armamentul și munițiile din fortificații au fost în mare parte redistribuite pentru necesitățile armatei de campanie.
Bucureștiul avea în jurul său una dintre cele mai impresionante centuri fortificate din regiune, dar evoluția războiului și a tehnologiei militare schimbase deja modul în care trebuia apărat un oraș.
Capitala avea să fie ocupată de trupele Puterilor Centrale în decembrie 1916.
Ce a rămas astăzi?
Mai bine de un secol mai târziu, fragmentele vechii „Cetăți București” încă există.
Unele forturi se află în zone cu acces restricționat, altele au fost afectate de vegetație, apă, dezvoltarea urbană sau trecerea timpului.
Pentru cine circulă astăzi pe lângă București este greu de imaginat că aceste construcții făceau cândva parte dintr-un singur sistem defensiv uriaș.
Iar actuala dezvoltare a zonei metropolitane a făcut ca multe dintre ele să ajungă practic în interiorul unor localități aflate într-o continuă extindere.
Forturile de la Chitila, Mogoșoaia, Otopeni, Tunari, Afumați, Cernica, Jilava sau Măgurele sunt astfel mai mult decât niște construcții militare abandonate.
Sunt urmele unei perioade în care România încerca să își consolideze independența și să transforme Bucureștiul într-o capitală capabilă să reziste unui eventual atac.
Un proiect uriaș, construit pentru un război care, atunci când a venit, arăta deja diferit.
